Pâf!

Un blog despre nimicuri, mizilicuri, culori și prințipuri

Cine nu are copii... să-și cumpere!

Are fiică-mea de făcut un tratament o dată la două zile. Întreb dacă astăzi l-a făcut. Mă întreabă ce dată este astăzi. (Da, mai are de învățat, nu se răspunde cu o întrebare la o-ntrebare... Dar așteptați! Căci merită...). Răspund: 13. Ah! azi nu fac. Mă prind cu rușine: faci doar în zilele pare? Da, îmi zice ea.

I-am spus ce mândră sunt că a găsit cea mai simplă și eficientă soluție. Și că mi-e și jenă că nu m-am gândit eu.

Dacă nu ai copii, să-ți cumperi! Au idei bune. Și poți să înveți câte ceva de la ei...

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. I'm a great place for you to tell your story and let your visitors know a little more about you.

Sub priză

S-au trezit oamenii, într-o bună zi, că le răsăriseră pe piele, peste noapte, din senin și fără voia lor, tatuaje cu numele tuturor celor de care se îndrăgostiseră vreodată. Fiecare dintre ei recunoștea numele propriilor iubiri pe propria piele și fiecare îi vedea pe ceilalți tatuați și înțelegea că și ei s-au trezit așa. Și toată lumea tăcea. Mai ales perechile.

... din reclama la un S.U.V. cu un el, Lucas, și o ea, Iulia...


Un șoricel, doi șoricei

Am visat acum câteva nopți chestii oribile. Coșmar de coșmar...
Că aveau câinii noștri niște bășici pe burtă, i-am dus la un veterinar, ne-a spus că au ciumă bubonică și nu l-am crezut. I-am dus la clinica Facultății de Medicină Veterinară unde ne-au confirmat diagnosticul și ne-au certat... că am dus câinii acolo, că ei au multe animale și le contaminăm pe toate și că trebuie să-i eutanasieze. Nici în vis nu vrei s-auzi de-astea. Șoc și groază!
 
Ca să-mi dau seama dimineață de la ce plornise toată tărășenia din vis și cum face mintea omului din țânțar armăsar...
 
Găsisem cu câteva zile în urmă un sac de boabe depozitat în pivniță ros în partea de jos și ne-am gândit că avem un șoarece musafir. După care am uitat că ne-am propus să cumpărăm o cursă de șoareci și să prindem intrusul. Probabil că undeva în fundul minții s-a cuibărit o umbră de vinovăție pentru nepermisa uitare și a răbufnit în vis.
 
Am cumpărat cursa de șoareci. De-aia ca-n Tom și Jerry, dupā cum bine a descris-o angajatul de la Dedeman.
Am plantat bucata de cașcaval. A doua zi un șoricel era capsat în cursă, dar cașcavalul lipsea. Avem și al doilea șoarece! Ne-a fost și milă și silă de primul, nu știu cum să explic...
Dar ăla șmecher, care abordează problema din lateral, nu tranșant și direct, care și-a trimis partenerul în hoție în gura cursei, iar el a mâncat momeala, ăla trebuie distrus. Ăla-i ciuma!
 
Tata zicea să prindem o pisică și s-o-nchidem în pivniță până rezolvă problema. Da, tata, o să mă cațăr ca o felină pe garduri să prind pisici! Nu, zice el, te duci la vecina și ceri o pisică cu-mprumut (vecina are vreo zece pisici care patrulează la noi pe garduri, dar neprietenoase toate). Da, tata, sigur o să-mi dea pisică vecina...
 
Aveți vecini cu pisici? Cumpăr, închiriez sau fur pisică de p(a)radă! Dacă e pisoi și-l cheamă Tom, cu atât mai mult. Ne plac desenele animate!

Tribul iubiților


Cumva, nu-mi dau seama cum, fiică-mea a-nțeles din niște discuții de-ale noastre mai vechi, că aș fi avut "mai mulți iubiți ciudați africani". Mi-a trântit-o-n seara asta. 🤔
N-am rezistat și am ajuns la concluzia că cei mulți, ciudați și africani formează Tribul iubiților.
N-am avut "mai mulți iubiți" și "ciudați" și nici măcar africani.
Dacă era adevărat, putea părea jignitor, prin sugestia neașteptată a numărului (Africa-i un continent mare...), dar nefiind, mi se pare nostim. Ar fi fost jignitor măcar pentru că nu mi-au plăcut niciodată chiar atât de mulți oameni încât să strâng o listă-ntreagă de "iubiți ciudați africani". Repet pentru că sonoritatea expresiei are ceva special... Trebuie rostită cu voce tare de cititor ca să-nțeleagă cum sună... Jignitor pentru că ar fi însemnat să am standarde deosebit de joase ca să pot aduna o întreagă colecție de "iubiți ciudați africani". Adică, elementul cheie aici e... totuși "ciudați", da?!
Doamne, cum sună!
Însă, fiind considerați ca grup, dacă ar fi nevoie să iau legătura cu ei, prin e-mail sau, mai clasica, scrisoare ar fi mai simplu să mă adresez cu "Dragă trib al iubiților ciudați africani"... Nu-mi imaginez ce le-aș povesti în scrisoare. Poate m-aș lăuda că-s o legendă vie, supraviețuitoare a cuceririlor repetate ale Tribului iubiților ciudați africani...

 

Copiii-nțeleg lucruri trăsnite. Câteodată le și spun.

Crăciun o zi e = Crăciun + poezie + parodie

...

Oooooo... Craciun...o...zi...e, ofertă promoțională

#parozie

 

Sa facem un pachet cadou:

parfum de comedie

rimel de dramă

ruj de tragedie.

Succes lucios de Broadway deci să fie.

 

Sa facem imposibilul posibil

Probabilul o certitudine,

Din urâciune o minune

Și din mizerie frumosul, pe stilul reciclabil.

Sclipici din vorbe inspirate

În pom cu toate atârnate,

podoabe de cultură, artă, muzichie.

Să încetăm să ne certăm cu alții

Cum ne certăm cu noi înșine, mascații.

 

Mâncați, meeeei!

Obiceiuri din străbuni

#colinde #obiceiuri #sarbatori #fericite

 

Aveți grijă pe unde vă colindă, zilele următoare, copiii.
"Am venit si noi o data,
La un an cu sanatate,
Domnul sfant sa ne ajute,
La covrigi si la nuci multe.
(...)
Buna dimineata la Mos Ajun!
Ne dati, ne dati, ne dati ori nu ne dati?
Si la anul sa venim
Sanatosi sa va gasim!
Ne dati, ne dati, ne dati ori nu ne dati?
Buna dimineata la Mos Ajun!"
Dacă se-nvață de mici cu cerșitul... să nu vă mirați că rămâneți cu ei pe cap, da?!

"Cu daruri gătite
Lui Hristos menite
Ducând fiecare
Bucurie mare
Bucurie mare" și darea și luarea de mită sunt pedepsite conform legii...

"Stati putin si nu manati,
Langa boi v-alaturati
Si cuvantul mi-ascultati"... spiritul de turmă nu-i o idee bună și, în orice caz, nu te-nhăita cu toți boii... "Si ne-astșteaptă și-alte case,
Cu bucate mai gustoase,
Cu pâine caldă pufoasă,
Cu vinul de vita-aleasă,
Cu Cotnar de Dragasani,
La anul si la multi ani!" și când copilul mai devine și pretențios, face nazuri că mâncarea-i mai bună la altul, să nu vă mirați de unde i se trage, da?! Despre băutură... nici măcar cuvântul nu-l vreau pe limba minorului, că e ilegal...

"Vacile laptoase,
Oile lanoase,
Porcii unsurosi,
Copii sanatosi"... nu văd legătura care să explice enumerarea asta, dar, da, când sunt mici, copiii sunt niște animăluțe de neînțeles și cam muradărice așa...

"Câte cuie sunt pe cas,
Atâția galbeni pe masă.
La anul și la multi ani!
Să trăiți să ne dați bani!"... și, ce-a-nceput cu cerșit, sfârșește c-un cerșit... Măcar să se-ntoarcă la cerșit, că-i mai puțin grav decât nazurile la mâncare și darea/ luarea de mită. Ideea recidivei, la anu' și la mulți ani, nu se potrivește decât piticilor care visează să devină politicieni când vor fi mari...

Nu vă spuneam toate astea dacă nu aveam un motiv. Fi-mea a fost la colindat ieri seară. I-au ieșit vreo 7 lei. I-am zis că mai mare a fost efortul, decât câștigul. Dar pe ea o amuză. Mie nu-mi plăcea să colind, copil fiind, mi se părea că cerșesc și mă rușinam.

Azi fi-mea mi-a spus că din banii de la colindat și alți mărunței, strânși din tapat ocazional bunică și părinți, le-a cumpărat și oferit cutii cu bomboane celor trei femei de serviciu din școală. I-au mai rămas bani de o sticlă de suc, mare, la 2 litri, și le-a oferit-o femeilor, să și-o-mpartă. Sunt tare, tare mândră de ea. Nu m-aș fi gândit. Zice că a făcut așa pentru că femeile alea sunt mai amărâte și nu se gândește nimeni la ele de sărbători.

 

Hai, Sărbători fericite!
Schimbarea vine, ușor, ușor, prin copiii noștri. Noi suntem depășiți 😉

Apus de Soare

Detest tristețea. Eu am crescut regalistă în comunism, cu poveștile unchiului meu care a făcut parte din Garda Regală. Cu poveștile lui de când a fost deportat în Siberia și cu urmele nevindecate de pe gleznele lui, făcute de la degerături. Apoi am făcut meditații pentru facultate cu Rodica, o ființă minunată, verbală, vioaie, vie, ca nimeni alta, care mi-a servit alte povești despre Rege și Casa regală, unele pe gură, altele prin cărțile pe care mi le-a-mprumutat. E o zi tristă azi, a apus un Soare, ar zice Delavrancea, așa că a trebuit să fug de tristețe. Și m-am refugiat, la apus, la Centrul de călărie Aladin din Otopeni, unde le-am cunoscut pe Florentina și Oana, două ființe minunate, machiate pe față cu zâmbete sincere, având toate poveștile la ele, tot  felul de istorisiri condimentate cu umor... și i-am cunoscut și pe caii de care se ocupă ele. L-am călărit pe Oscar, i-am mângâiat pe poneiul Sissi și pe măgăriță Irina, i-am admirat pe ceilalți... Ne-am împrietenit cu cei 4-5 câini din curte și am respirat aer curat (și puțin parfum de bălegar... la boxe).

Eu la înmormântări nu particip, pot să deplâng în felul meu, dar, da, fug de tristețe și e bine! Să ne bucurăm, de acum, de oamenii frumoși pe care îi descoperim, cei care s-au dus... s-au dus...

Moment aniversar

Diseară, pe la orele 23.00 și ceva (precizia ar fi prea serioasă pentru acest blog...) aniversăm o lună de la deschidere, iar mâine o lună de la înființarea paginii de Facebook.

Așadar, poză cu luna!

Junghiul, frate cu românul

... așadar, am făcut o mișcare (probabil) greșită și m-am trezit cu o durere insuportabilă fix la inserția unui mușchi. Ajunsă acasă, am cerut (a se citi implorat pentru...) un masaj apăsat și (cu chiu cu vai!) l-am primit. Cu chiu cu vai de la maseur și de la mine, pentru că am chirăit intenționat de lung și mult când am văzut că se alarmează câinii.

Aia mică s-a urcat chiar cu lăbuțele pe spatele meu să vadă mai bine cu ce se mănâncă masajul (deși luase masa și nu-i trebuia nimic).

Așa c-am exagerat și eu să văd cum și ce face, dacă sare să mă salveze...

Niet!

După chirăieli repetate, lungi și ascuțite, a renunțat și s-a dus și s-a culcat covrig (nu-n coadă) mai încolo, pe canapea.

Concluzia: nu (te) plânge prea mult, că nici câinii nu se mai uită la tine!

  • Despre clișee

    Nu există suflete pereche. E un mit lansat de cinematografia americană, deodată cu conceptul de happy end-ing (sau, poate, puțin mai târziu). Nu există final fericit. Toți murim  într-o zi 😁 Frumușica s-a măritat cu milionarul și au trăit fericiți până când ea a murit în somn, nu în chinuri, iar el și-a luat una mai tânără decât el cu 30 de ani și, curând, a murit și el în somn, nu în chinuri. Cam așa ar fi un final fericit...
    Nu găsești ideea de suflet pereche în nicio cultură serioasă, la greci, latini, chinezi, indieni, arabi. Nații vechi, puternice au universalizat religii, idei fundamentale, porunci și moduri de a privi și trăi viața, dar n-au zis nimic despre suflete pereche. Eu nu neg că-s oameni care se regăsesc pe aceeași lungime de undă, care se-nțeleg bine și-n principii, și-n practică, dar până la suflete pereche e cale lungă...
    Știți ce altceva a lansat cinematografia americană? Ideea că bătăile prin baruri ar fi nostime... Când ați încercat ultima dată să vă bateți cu golanii-ntr-un bar? Aha! Păi, poate vă gaseați și sufletul pereche...

    Să vedem ce clișeu a mai lansat cinematografia: că femeile frumoase sunt bune și blânde. Ahahaha! Sigur, sunt mai plăcute vederii, dar surprize pot exista...
    Apoi, ai zice că, luându-te după imagini ca-n filme, cu cât mașina ta e mai mare și mai luxoasă, cu atât ești tu mai șmecher. Da, sigur, găsește loc de parcare pentru limuzină... Succes!

  • Tot așa, că opulența afișată e semn de bogăție. Câți oameni bogați are planeta? Are câțiva! O statistică recentă spune 14,6 milioane de milionari! Alta 17 milioane de milionari. Depinde cine și cum numără și socotește. Nu mai par  așa puțini, nu? De câți ai auzit? De 50-100? Cei care se afișează peste tot, oricând, pentru orice motiv?! A! Nu-i cred că-s cei mai bogați, cred că vor ei să cred că sunt bogați. Adevărații nababi licitează tablouri/ sculpturi scumpe prin intermediari, au iahturi, câte o insulă, rămânând anonimi pentru public. De ce? Ca să nu năvălească hoardele de hoți, de-aia... Ca să nu devină victime sigure. Care e bogăția lor de bază atunci? Inteligența, aaa!
    Și în cazul ăsta, mă întreb: de ce cei care se afișează ostentativ ar vrea să devină victime?! Păi, n-au cum, că n-au (cu) ce... în orice caz, nu atât de important. Legenda spune că un escroc îi păcălește pe cei care au deja înclinație spre a profita, ei înșiși, de alții. Mai precis, îi învinge cu propriile lor arme. Că și escrocii sunt pe categorii: unii mai performanți, alții mai prostuți.

    Ah! Și nu există Moș Craciun și nici Iepurașul de Paști sau Zeul Blogărilor, și nici nu se ascund monștri sub paturile copiilor...

    N-am văzut pe nicăieri o listă cu "cei mai zen oameni de pe planetă", nominală și cu numărul de kilograme de zen acumulate la banca lor de fericire, numărul de carate al zen-ului și locul de unde a fost exploatat când era doar "minereu" 😉
    Asta da secret comercial!

************************************

PoVeste de iarnă

Pentru că, deja, mai toți ornează pentru Crăciun, am zis  să decorăm  și noi  pagina cu o poveste de iarnă.

 

Am încercat niște traduceri cuvânt cu cuvânt ale unor refrene/ versuri de șlagăre străine celebre, pentru că ne-am gândit că notele muzicale sunt niște decorațiuni foarte bune,  și a ieșit o colindă ca un duet.


Scenă: el se întoarce acasă, frânt, de la birtul din sat...

- "Haide, drag',-aprinde-mi focul"

- "Hei, hei, hei, hei, hei prostu', ce-ncerci să faci"

- "Tu mașinărie crudă,
Sângele tău, ca gheața"

- "Dacă te face fericit,
Nu poate fi așa de rău,
Dacă te face fericit
Ce dracu' ești atât de trist"

- "E sfârșitul lumii așa cum o știm"
"M-am luptat cu legea
Și legea-a câștigat"
"L-am împușcat pe șerif, dar jur c-a fost în legitimă apărare,
L-am împușcat pe șerif, și se spune că e, pe viață, infracțiune cu închisoare"
"Cred că sunt paranoic, manipulat
Cred că sunt paranoic, e complicat"
"Pianul a băut,
Cravata mi-a adormit"
"Ești la fel de alunecoasă ca wiskey-ul de Tennesse
Ești la fel de dulce ca vinul de zmeură,
Ești la fel de caldă ca un pahar de coniac"
"Hai, lasă-mă să te distrez"

- "Nu sunt aici pentru distracția ta"
"Ci sunt aici să-ți reamintesc,
Ce dezastru ai lăsat când ai plecat"
"Cum se simte,
Cum se simte să fii singur cu tine (...)
Ca un rostogolește-piatră"
"Singurul meu prieten,
Urăsc s-o spun,
Urăsc s-o spun"
"Ai luat totul cu tine
Ai furat totul din mine
Pe mine nu m-ai luat cu tine"

 

Pentru cei care s-au născut mai târziu, avem și bibliografie: Doors, Alice Cooper, Alice Cooper, Sheryl Crow, Moby, the Clash, Bob Marley, Garbage, Tom Waits, Chris Stapleton, Robbie Williams, Pink, Alanis Morrisette, Rolling Stones", Sting și... 😁 Despacito

Inadvertențe

Când ești slabă și ai tenul gras...
Când ești plinuță, dar nu-i mai slăbești pe alții cu criticile tale...
Când ești mai scund decât cineva, dar îi spui respectivului că nu te cobori la nivelul lui...
Când ești masiv, dar mic la suflet...
Când ești minionă, dar ai gura mare...
Când porți număr mare la pantofi, dar tot ce faci e să înaintezi cu pași mici...
Când ai un suflet mare, dar buzunarul mic...
Când ai ochii mari, dar nu-ți vezi lungul nasului...
Când scrii un blog, dar nu prea-ți plac blogurile... sau scrisul...
Când dai lecții, dar tu ai chiulit la clasa de bun simț și bune maniere...
Când ești la putere, dar cazi pradă propriilor slăbiciuni...
Când îți plac lucrurile scumpe, dar tu te vinzi ieftin...
Când asculți o melodie veselă care are versuri triste...

Bună dimineața, RoMânia!

Bună dimineața, RoMânia!
Nu-mi rabdă pagina scrijelitUri pratriotArde, așa că o să vă spun că România e, pentru mine, ca o echipă de fotbal. Am fost microbistă până la 13 ani, atunci mi-a venit mintea la cap și m-am lăsat de privit meciuri pentru totdeauna și detest tot ce-i legat de fotbal, tot!
Echipa României are ceva jucători buni, dar n-o simți niciodată ca pe-o familie legată. Fiecare are locul și rolul lui în teren pe care-l știe bine, l-a exersat, a făcut bine la antrenamente și a fost cooptat la lot, dar, când se află cu mingea-n teren, se declanșează haosul. Niciun pic de coeziune, în loc de toți pentru unul, unul pentru toți (ah! Ăia erau muschetarii, da, cavalerismul lipsește), e fiecare-n legea lui... de parcă "am ajuns până aici împreună, de-acum fiecare se descurcă singur". Prilej de frustrare pentru spectator. Nu detest RoMânia, dar urăsc faptul că-mi dă prilejul s-o compar cu o echipă de fotbal.
La mulți ani... altfel!

Mi-am luat un interviu

Mi-am luat un interviu pentru că nu știam nici ce-o să mă întreb, nici ce-o să-mi răspund, vroiam, oricum, să lansez o serie de interviuri autentice pe blog și mi s-a părut firesc să încep cu mine. Ca orice autor (ne)serios, trebuia să mă opresc în mijlocul poveștii, să discut despre menirea blogului, scopul, cum s-a născut ideea lui, bla-bla. Cam cum mi se întâmplă mie când citesc o carte bună și, pac!, tocmai atunci o dă scriitorul în teorii despre rolul și scopul artei scrisului, tehnica romanului, alea-alea, șmecherii. Vedeți? Deja toată lumea își închide telefoanele, computerele și pleacă la o plimbare, mda...
Reporter-eu: - Noi două ne cunoaștem bine, iar cititorilor nu vrei să li te dezvălui foarte mult, așa încât trecem la chestiunile tehnice: cum s-a născut acest blog?
Eu-eu: - Dintr-un impuls de moment. Ca atunci când intru-ntr-un magazin, văd o haină frumoasă și o cumpăr imediat. De fapt, nu prea agreez ideea de blog...
R-eu: - Îți place să scrii?
Eu-eu: - Cred că da. Scriu în fiecare zi de 17 ani, dar nu așa, altceva. A devenit a doua natură...
R-eu: - Îți place să ți se ia interviu?
Eu-eu: - Mă întrebam și eu... Ție-ți place să pui întrebări?
R-eu: - E a doua natură! Asta fac de când mă știu... Tot a doua, cred că trebuie să vedem ce loc îi revine scrisului, de fapt...
Eu-eu: - Ai mai lucrat în presă?
R-eu: - Am mai cochetat cu presa, în facultate, scriam pentru o revistă, Planet@ Internet... Dar, eu puneam întrebările aici, parcă...
Eu-eu: - Păi, uite c-am ajuns din nou, pe Planeta Internet...
R-eu: - E greu să scrii pe blog?
Eu-eu: - Nu. Blogul se scrie singur, de când l-am deschis mă asaltează idei, mi se întâmplă chestii nostime... parcă mai mult ca înainte. Unele idei sunt mai vechi, doar le pun pe pagină.
R-eu: - Crezi în Zeul Blogărilor?
Eu-eu: - Nu!
R-eu: - Ce scop are blogul?
Eu-eu: - N-are un Scop. E o joacă. Probabil n-o să mă țină mult. Nu-mi plac jocurile.
R-eu: - Mulțumesc pentru răspunsuri, ne mai auzim!
Eu-eu: - Mulțumesc pentru întrebări, nu aveam, și așa, destule! 🙄

***********************

  • Inventar

    Fac un inventar al lucrurilor greșite pe care le-am învățat de la alții.
    În copilărie: " nu-i frumos să te-ntinzi" - dăăă, dacă-ți cere corpul tău, exact asta-ți trebuie, dar te retragi într-un loc mai ferit, n-o s-o faci în restaurant, pe stradă, la teatru, în autobuz...
    "Nu-i frumos sa caști!" - dă, fix ca mai sus.
    "N-ai voie să furi! - sigur că nu, doar că meseria se fură, mdeci ești un păcătos oricum. Cum "meseria e brățară de aur", ai furat cel puțin o brățară în viața asta, dar să-ți fie rușine. Îți schimbi meseria? Încă o brățară la catastiful de furăciuni...
    De câte ori te-a "furat și pe tine peisajul" nu se mai pune, sunteți chit. De câte ori te-a "furat somnul" ai trecut dincolo de chit, ești un sfânt, ai întors și celălalt obraz... pe pernă.
    "Nu dormi pe tine!", dar "mai stai și cuminte!"... fraților, vă hotărâți?!
    "Nu-i frumos să nu-ți asculți părinții!", n-o fi, dar e sănătos, mai târziu va trebui să le spui unor străini și "Nu", iar tu nu ai antrenament și nici de unde să-ți cumperi o personalitate, că de la piață și-au cumpărat alții... câte două, să aibă și de rezervă, și s-a epuizat stocul...
    "Nu asculta muzică atunci când faci lecții!", pfua! atenția distributivă! Faci sport pe muzică, adică te poți concentra asupra a două lucruri deodată?! Dă! Păi, e natural. Dansezi la petreceri pe muzică, da, tot normal... Vorbești la telefon și gătești/ apeși butoanele aparatelor de prin casă?! Conduci cu radioul deschis... Sigur, doar nu ești robot să fii programat pentru o singură funcție.
    "Nu te mai repezi așa!", nuuuu, ca adult trebuie să iei decizii rapide, dar tu nu ai în curriculum vitae exercițiul spontaneității. Pf! Explică-i șefului, clientului, partenerului de afaceri că ai fost crescut să înaintezi la viteza melcului. Te va căuta și data viitoare, mda.

  • ...

    "Scrie frumos!" Asta-i bună, mai puțin la medici. Chiar am primit de la un doctor o rețetă cu scris caligrafic... i-am zis că ce-i aia... râdea. Arată ciudat de tot o rețetă scrisă caligrafic. Parcă nici nu te mai iei în serios, pe tine și pe boala ta. Ce? Te-ai dus să te tratezi sau să-i iei un autograf pe-o operă de artă?! Revenind la scrie frumos, ghinion că s-au inventat mașinăriile de scris și apoi computerele, că - între timp - nu mai știi să scrii deloc, abia dacă mai reușești să te semnezi... Bine c-ai exersat în copilărie! Felicitări!
    "Nu arăta cu degetul!" Bine, se refereau la arătător, dar n-au precizat, iar eu observ că mijlociul este folosit în limbajul universal. O să ziceți că dacă ar fi fost un discurs tehnic mai clar, "nu mijloci cu degetul", nici nu se-nțelegea mare lucru. Poate.
    Eu observ că mijlociul este folosit în limbajul universal
    pentru a desemna o paletă-ntreagă de stări și toată lumea-nțelege fix ce trebuie-n context: când povestești că ai învins pe cineva sau ceva, o situație grea, că le-ai arătat tu lor, când povestești că ți s-a cerut ceva și ai refuzat sau te-ai sustras cumva de la treaba aia, când saluți politicos alți automobiliști în trafic pentru că ei au rămas cu aia cu "nu te repezi" sau n-au auzit-o reținut-o deloc pe ăia cu "nu mai fugi așa"...
    "Nu mai fugi așa!" cu variația "Nu mai fugi atât!", hai că pe-asta n-ați asimilat-o mulți, că văd tot timpul poze cu voi de la maraton. Hai, fugiți de aici! cu asta chiar eram și eu total de acord.

Superstițiile "e" bune! Dar doar câte una, așa... La 99

... eu mă apuc de superstiții și nu le mai dau drumul...

Mă certam de vineri cu un coleg de mama focului, aiurea. Și cum nu-mi plac conflictele, -s sătulă de ele, m-am plâns șefilor lui. 

Azi dimineață am spart o farfurie și chiar m-am gândit: "am spart ghinionul!" cum zicea bunica-n copilărie. Eh, în copilărie abia începea ghinionul, că mama mă certa despre farfurii sparte și refuza s-asculte de... mama ei, bunica, la faza cu gonit ghinionul. Așa că, atunci, la mine, ghinionul abia începea 😁

Numai că, ce ți-e și cu supertițiile astea, uite că mă sună colegul să-și ceară scuze și stabilim că de acum evităm comunicarea precum călcatul pe canal. La călcatul pe canal o să mă întorc mai târziu.

Așa că, după farfurie, situația s-a detensionat și m-am apucat să mă laud la familion c-am găsit panaceul universal în caz de conflict și că să vezi ce de farfurii o să spargem noi, ca la nunțile grecești. Dacă ați fost la vreuna, știți despre ce obiceiuri vorbesc...

Mama m-a-ntrebat: " Farfuria era a mea?" (mai aduce bunătăți și rămân farfurii la mine). Nu, nu era!

Eu m-am măritat cu mama (nu cu tata, vorba expresiei), așa că domnul m-a întrebat: " ... Și gresia e bine?".

Revenind la capacul de canal și legenda urbană că poartă ghinion să calci pe el, ei bine, nu-i legendă, se-ntâmplă accidente, tata a călcat pe unul mai demult, capacul nu era bine așezat, așa că piciorul tatei s-a trezit prizonier în canal, cu tata cumva imobilizat de nu putea să se ridice. Vorba aceea, literalmente cu-"n picior în groapă". Tata e bine, sănătos, încă mai râde, uneori, de mine, să nu se-nțeleagă altcumva...

Asta a fost karma lui, că avea un umor d-ăla sâcâitor când zicea despre mine "Titia iar a spart farfuria!" Titia-mi vine de la frati-miu. Așa pronunța el.

Îl anunț oficial pe Zeul Blogărilor că am înțeles lecția, că știu că-mi trimite chestii de (ne)descris de când mă ocup de scris.

Stați un pic, că se mai rezolvă ceva... cât scriam asta s-a urcat boxerul pe măsuța de cafea (e un câine la înălțime, da, avem standarde ridicate) și mi-a spart cana preferată de cafea. Nu-i bai, că mai am una la fel, dar aia-i ultima...

Mdeeeeeci, îl avertizez oficial pe Zeul Bolgărilor să termine, odată, cu gluma, că statuie nu-i ridic. Poate o ofrandă, ceva...

Eu am zis că blogul se scrie singur și nu am niciun merit!

******************************************************

BodyArt, din dragoste pentru sport

Nu știu alții cum sunt, dar B.N. (blogul neserios) se relaxează prin sport. Locul unde B.N. se simte cel mai bine este sala de fitness. Acolo aerul se rarefiazā, concurezi doar cu tine însuți, poți atinge secunda aceea de extaz în care să simți că ești cea mai bună variantă a ta din toate momentele.

B.N. are o clipă de mare bucurie și nu se poate abține să nu o împărtășească. B.N. a ținut astăzi prima clasă ca instructor de bodyArt după cursul de inițiere din urmă cu doi ani și cel de specializare din primăvara aceasta. Prima clasă cu public, participanți, pentru că, până azi, B.N. s-a instruit doar pe sine.

BodyArt by Robert Steinbacher. Căutați! Sunt filmulețe pe YouTube. Eu nu știu un sport care să ofere un spectacol vizual atât de plăcut! Să fie dans cu yoga și pilates? Nu chiar. Unele mișcări au ca inspirație elemente și posturi din aceste discipline plus antrenament funcțional, dar au fost topite într-un melanj, omogenizate și recroite ca să se muleze corpului tău ca un costum de scufundări care devine una cu tine... și te îndeamnă să faci mișcări mai corecte, să stai mai drept, să te înalți mai mult. Alungă orice prăbușire, fizică sau în tine însuți, aduce în loc mișcare, alungire, răsucire susținute prin tehnica aparte de respirație.

E greu de descris, trebuie trăit.

B.N. trăiește momente de bodyArt de vreo cinci ani, sau, poate, ceva mai mult, cât de des poate, iar astăzi a avut ocazia să-mpărtășească și altora, să dăruiască înapoi din ceea ce primit.

Culmea este că a ținut clasă în locul unde, pentru B.N., a-nceput totul, la un maraton de fitness: Clubul Pescariu Sport & Spa. S-a-nchis, simbolic, un cerc, astăzi, în mijlocul căruia B.N. se simte protejat, norocos, hrănit de gânduri bune și calde (că tot e cam frig afară) în contrast cu toată agresivitatea, zgomotul și agitația de zi cu zi din afara sălii.

Azi, B.N. simte că și-a recăpătat ritmul natural al respirației, deși nu știa că se "sufoca", și-a regăsit mișcările fluide, feline, lipsite de bruschețea unora dintre gesturile și tresăririle dintr-o zi obișnuită, și-a auzit bătăile inimii dictând ritmul mișcărilor.

Și... 😸 pe B.N. îl doare gura de la cât a vorbit în timpul clasei dând indicații participanților. Și speră să nu-i doară capul de atâta trăncănit! Speră să-i doară mușchii... mâine! Că dacă-i dor, B.N. va fi foarte, foarte fericit!

Nu știu pentru alții ce înseamnă zen, dar știu cum il simte B.N. după un antrenament de bodyArt: își simte corpul mai ușor, mintea mai limpede, și inima inundată de valuri de bucurie, bucurie din aia pură și... simplă, ca-n copilărie, când nu obosea, nu simțea senzația de frig sau de prea cald, nu avea griji, nu avea gânduri sâcâitoare, care să nu-l lase să doarmă noaptea, nu știa muzică din aceea care sfâșâie sufletul. Doar plutea.

Nu, bodyArt nu e pictura aceea pe corp, din toate culorile și care te face să arăți ca toate maimuțele. Nu. E un sport.

Te poate remodela, îți poate îndrepta ținuta, e mai mult o tehnică de sculptură, dar, de pictat în culori calde și strălucitoare, nu-ți poate picta decât sufletul și mintea.

Mulțumesc (cronologic) Liora, Ilona și Simona, Balasz, Alexandra, Julia, Janni, Cristina. Mulțumesc Pescariu Sport & Spa. Mulțumesc bodyArt School România.

Poate că B.N. e, de fapt, un blog norocos 🙏

Mulțumesc Robert. 

Pâf!

Un blog despre nimicuri, mizilicuri, culori și prințipuri

Despre subordonați leneși, nefericiți și ridicoli

Un blog neserios a fost la un curs cu bancheri și oameni din asigurări și telecomunicații.
Prima constatare: bancherii stau în banca lor! Băi, dar nu mișcă. Sunt atât de cuminți, de te gândești că ăștia te fac în liniște și pace pe căi și cu clauze abuzive numai de ei știute. Cei din asigurări sunt mai activi și vizibili. Sunt obișnuiți să lucreze cu riscuri. Și, oricum, sunt... asigurați. Cei din telecomunicații vorbesc mult la telefon. Ăsta e șpilul lor...
Dar nu ca să bârfim alte profesii am ajuns până aici...

Limbajul! Cea mai inteligentă formă de comunicare!
Oameni importanți din corporații vorbesc o limbă a lor pe care noi, exilații, out-iștii (autiștii 😋), o pricepem dar nu o tolerăm.
Ei se focusează pe ceva, noi țintim cu barda spre moalele capului lor, doar de i-am reseta (pe limba lor)/ restarta (tot pe limba lor)/ buși puțin (pe limba noastră) la panoul de comandă, daaaaacă n-ar fi complet imoral, interzis și, mai ales, ilegal... Așa că ne mulțumim să ne ațintim privirea spre ei cu reproș, biciuindu-i cu genele dintr-un clipit nervos...
Nu de alta, dar ar rămâne creditul propriu neplătit în urma noastră, asigurare de răspundere pentru atac intempestiv asupra altor persoane... nu există, iar telefoanele personale sunt interzise cât ne-am caza pentru un sejur de răsfăț și relaxare - după normele/ standardele europene -  la mititica, și știm cât de trist ar fi să lasăm un credit orfan de titular...
Ce-o să facă bietul credit, o să iasă din bancă și o să se așeze pe trotuar și o să plângă și o să cânte: "dați-mi și mie un bănuț", "vaaaai, veața meeeea", "nu am mamă, nu am tată, hai să-mi mai plătiți o rată"?!
Revenind la limbaj, eu, să fiu CEO într-o multinațională, n-aș avea încredere în oamenii ăștia să le las pe mână treburi importante. Cert că ei gândesc în engleză, dar când se exprimă în limba maternă le e lene să-și traducă gândurile... plus că nu se pot desprinde de obiceiurile de la muncă și asta e complet nesănătos, pentru fericirea lor personală. Să ai subordonați leneși și nefericiți în poziții cheie din organizația ta mi se pare periculos și neproductiv. Să ai subordonați în poziții cheie fără simțul ridicolului, e însă inacceptabil.

**************************************************


Despre zâmbete și de unde vin ele

E frumos să zâmbești, dar și mai frumos să zâmbești cu folos. 

Cu folos ar fi atunci când e cazul. Când ți-e bine. Că-ți zâmbesc și ochii odată cu gura. Nu doar te schimonosești de formă, așa...

Dacă citești, accidental ca mine, chestii motivaționale, și vezi recomandările unora de-a zâmbi tot timpul, peste tot, că așa vine buna-dispoziție ca tancul peste tine și te face afiș publicitar sau copertă rânjită pentru Revista Medicilor Stomatologi, și dacă ai un pic de simț critic (doar un pic, pentru că eu am prea mult) s-ar putea să te gândești și tu că, dacă ar zâmbi toți ca tâmpii și fără motiv la tine pe stradă, ar cam fi cazul să otrăvești fântânile arteziene, să dai foc boscheților decorativi care hrănesc foamea de bani publici a acoliților primarilor, și să fugi în munți (ca strămoșii noștri daci) de teamă că asiști la invazia unor zombi cărora le-au mâncat viermii buzele, de-au rămas așa rânjiți.

Eu votez cu naturalul. Da, sunt oameni încruntați pe stradă, ba sunt unii preocupați. Unii arată destinși, alții visători. Hai să nu ne plângem că sunt naturali. Măcar ei sunt sinceri: nu forțează tancul bunei-dispoziții să treacă peste ei, să se-ntâmple și vreun accident de circulație, tot e  traficul cam aglomerat, doar își trăiesc viața.

Dacă tot vorbim de dinți, eu am un dinte împotriva Zânei Măseluță. Sper să nu-l tulbur pe Zeul Blogărilor că mă iau de una de-a lui...

Zâna Măseluță e o scumpă. Nu, realmente, cam prea scumpă. Stau și mă-ntreb când a-nceput ea să ofere bani de la părinți pentru dinți. Posibil când au început să se construiască blocuri și obiceiul aruncatului peste casă a dintelui de lapte desprins din gingie a devenit probă olimpică pentru copii.

Cât își oprește ea comision și cât ajunge în pușculița celui mic din taxa pe dinte?!

N-ar trebui să ne facă o reducere de preț pentru următorul dinte căzut când ăla micul zice "io viau buombuane, că am buani de la Zâna Măseluță!" Bomboanele strică dinții, deci o să ajungem și la dentist, alti bani, altă distracție, programare, coadă, urlete de groază, mai ales distracție cum ziceam..., iar eu speram ca ăla micu' să-și strângă bani pentru facultate... că nu se știe niciodată, hm! Poa' să fie și facultatea de stomatologie, nu m-aș supăra...

Deci, am un dinte împotriva ei și basta! 

I se potrivește vorba aia "să-ți sparg dinții" (ei! nu chiar fix ai ei, proprii, ci pe cei confiscați de la copii). Adică trebuia ea să se găsească mai prețioasă și să culeagă dinți, când alți zei s-ar fi mulțumit cu ofrande mai serioase, un bou, un vițel, o capră, ceva...

Vă zic eu, e un pic sinistră zâna asta. Ce face cu dinții, și-i face salbă de pus la gât, ca-n triburile africane?!

Nu bag mâna-n foc, dar cred că trage și la măsea... 😒

 

 

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

Sunt oameni care se trezesc dimineața cu o foame teribilă, care simt că stomacul îi devorează dinspre dinăuntru.

Nu eu!

Și copilul îmi seamănă.

E o provocare constantă să inventez ceva ușor de-nghițit, încă de când mergea la grădiniță, ca să nu plece cu burta goală.

Azi salată de fructe cu brânză.

Da, ați citit bine. Roșia e fruct, măslina e fruct, parmezanul e brânză.

Iar eu vreau să mă fac fotograf de mâncare. Mâncarea nu se mișcă și e foarte fotogenică.

Acesta tot nu e un blog de bucătăreală...

Un apetit neserios de sănătos vă doresc!

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

Ce cred eu despre robotul Sophie:

🤖 Au făcut-o pe Sophie femeie, inteligentā și cheală ca să facă treabă, să nu se uite la telenovele și să nu piardă vremea pe la coafor...

🤖 Ca să-i fie mintea numai la cratiță și să-și țină nasul numai în propria farfurie, Sophie a fost creată din coasta unui robot de bucătărie.

🤖 Cetățean de onoare al Arabiei Saudite, primul robot inteligent va avea șansa să devină una din cele șapte Sophii ale unui nabab. "Prima doamnă"... inteligentā.

🤖 Atunci când Sophie a spus că va distruge omenirea, suferea de PMS.

🤖 Mimica ei, la conferința de presă, a fost atât de falsă, de parcă era o femeie reală...

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

  • Cum să-ți pedepsești copilul.

    Pedeapsa nr. 1
    Pentru că s-a ridicat din bancă în ora de mate, a dansat macarena în spatele profului, și-a aruncat ghiozdanul în gunoi (cu tot cu gândacul pe care i-l baga-se-n el, pare-se, o colegă), i-am dat fiică-mii pedeapsă ca, o săptămână, să nu vorbească acasă decât întrebată, când îi e foame și când are nevoie de medicamente. Armata militară.
    I-a fost infernal de greu, ea fiind vorbăreață.
    Numai că a exersat ceea ce trebuia să facă la școală.
    Din păcate, la noi școala nu e interactivă, iar profesorii nu văd cu ochi buni manifestarea creativității în domeniul "cât de indisciplinat pot să fiu eu la oră", că altfel era campioană.
    Dar vorbind despre campioane...

  • ...

    Pedeapsa nr. 2
    Echipa fiică-mii de baschet a fost bătută măr (dacă băteam eu copilul în halul ăsta ajungea și la urgență și la 9 în același timp, iar eu la televizor...) de o altă echipă la un meci.
    Atât de rău, că m-am simțit eu jenată pentru ele.
    Eh, nu credeți! cu 76 la 8. Nici nu știam că se poate... 🤾
    Așa că am pedepsit-o, aportul ei la eșec fiind Major. Da, cu M. mare! pentru că 1. a răcit, deși i-am spus zilele de dinainte să se îmbrace mai bine, să nu răcească, să poată merge la meci. 2. a avut niște emoții copleșitoare. 3. e emotivă.
    Așa că i-am dat cea mai nasoală pedeapsă. Nimeni nu se pune cu mine la pedepse (deși astea două sunt primele pe care i le dau în 11 ani!).
    E obligată să se uite pe YouTube la meciurile din NBA când tot pierde vremea pe tabletă.
    Copiii trebuie să-nvețe ceva... din pedepse.
    Vreau și eu numărul de la Protecția Părintelui! Nu-mi place să dau pedepse...

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

Da', dă ce, măi, da' dă ce?!

Am tot văzut filme cu distrugerea lumii, cataclisme, invazie extraterestră, etc. în ultima vreme și niciunul din personaje nu zicea:

- Băi, ce-aș lăsa dracu' lupta cu stihiile și cu extratereștrii și m-aș mai duce la muncă de la 9-17. Niciunul!

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

Cercul fițoșilor, Purgatoriu, a doua pe stânga

#iad #garderoba #valet #parking

Fi-mea-mi zicea ieri că vrea la cumpărături să-și schimbe garderoba. Azi, un băiat îmi oferă valet-parking la mall (nu, nu-și schimbă nimeni garderoba).

Simt c-am dat colțul și-am ajuns în Purgatoriu, Cercul fițoșilor.

#ComediaDiVină

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

Să ținem un moment de reculegere

Să ținem un moment​ de reculegere în memoria cartonașului de la I.T.P. și a cărții vehiculului pentru scooter.

Carro, boxerul, le-a mâncat cât eram plecați de acasă! N-aveau decât vreo două săptămâni de când le obținuserăm, adică erau pui de acte...

Nu că ar fi vina câinelui. Erau in portbagajul scooter-ului, și ăsta lăsat pe jos prin curte neîncuiat.

Nu că asta n-ar fi deja a doua recidivă. Prima abatere a fost când a smuls cablurile electrice de la o motocicletă (el pui fiind). A doua când i-a gustat coperta cărții de religie a fiică-mi.

Constatarea faptei și reconstituirea ei au fost ceva de vis:

El: - Nu mai râde, că-l omooooor! Nu mai râde! Carro, unde ești că te omoooor!

Eu n-am cum sa nu râd la așa ceva.

Am sunat și-un prieten să-l întreb de duplicate. Și el a râs.

(Nu-l omoară, dar l-am ascuns seara asta la soacră-mea. E izolat într-o cameră de maximă securitate. Pentru siguranța lui).

Up-date: dimineața următoare s-au împăcat. I-a zis câinelui că-l duce la casa de copii. "La casa de căței", am corectat eu...

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

Prea-cuvintele

În vremuri de demult, când strămoșii bloggerilor scrijeleau povești pe pereții peșterilor, mă gândesc, uneori, în naivitatea mea, că, de la originea lor, cuvintele ar fi fost concepute să mângâie, să aline, să bucure, să rezolve, să trateze, să cheme, să atragă, să îmbrățișeze și alte asemenea.


Treziți-vă oameni buni, dacă ne gândim mai bine la cum se organizau strămoșii bloggerilor în găști agresive ca să vâneze sau să-și jefuiască vecinii pentru de-ale gurii, așa ceva nu poate fi adevărat!


Cuvintele s-au născut și ca să lovească, să rănească, să supere, să strice, să doară, să alunge, să gonească, să împingă și alte asemenea.


Avem de toate pentru că simțim și trăim de toate.


Pun pariu că și făt-frumos trăgea câte-o-njuratură zmeului când se lupta din greu cu el. Acum, la cât de urât o fi fost zmeul cu pricina, îl înțelegem și pe el...
Pariu că și Greuceanu l-a-njurat pe-mpăratul roșu de luna și de soarele (și de alte astre, nestemate, vii și morții) lui în timpul încercărilor prin care a trecut ca să-și ia o amărâtă de prințesă de nevastă (prințesele astea-s cel mai greu de suportat...).


Doar că nu ne-au mai povestit autorii, ceea ce-i clar minciună prin omisiune.

Și eu gândesc alte dăți că "dacă n-ai nimic bun de spus, mai bine nu mai zici nimic", dar, realist vorbind, ce să faci, să devii un munte de frustrare?!

 

Și nici când te lași pradă nervilor, pentru unii, nu te manifești de-ajuns. M-am enervat recent că uitasem să fac ceva. Când ești tânăr și uiți, ai mereu la îndemână o scuză bună: sunt tânăr, neatent, las' că pot să fac altă dată.
După o vârstă, cam 40, orice uitare ți se pare o catastrofă ambulantă: m-am ramolit, nu mai sunt eu. Până și scuzele ți le uiți...


Așadar, m-am enervat eu pe mine și-am înjurat de trei ori la rând același lucru. Porcește, credeam eu. După care mi-am mușcat buzele cu regret, că m-au auzit și urechi inocente.
Fi-mea era cu mine și m-a liniștit:
- Hai, mama, înjură și tu mai ca lumea! Că până și copiii înjură mai urât!
Acum sunt complexată.

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

Cum să ataci un subiect tabu.

Nu mi-a plăcut niciodată asocierea alimentelor cu organele umane de reproducere în scop de glumă.

Serios vorbind, oricât de neserios ar fi acest blog, de ce să păcătuiești punând un morcov, o banană sau un cârnat și două fructe de mango sau două prune într-o situație stânjenitoare?! Ce ți-au făcut ele, decât să-ți ofere sațietate la nevoie? Da, atât! satisfacerea unei nevoi stringente și de moment, a unei senzații incontrolabile de foame, fără a implica sentimente și trăiri, înțeleg; dar de aici rezultă și vulgaritatea execrabilă, lipsită de subtilitate a "disCURsului".
Piersica și savarina nu prezintă nici cea mai mică asemănare fizică cu obiectul comparației, ci doar îi atribuie ultimului, desemnându-l, forțat și inutil, "proprietăți" decorativ gastronomice , cu rol de criptare a informației. Știu, sună abstract. Asta e și ideea...

Concret, atunci, "Ana are mere", vă spune ceva? Mie-mi spune că e la dietă 😉.

Cert este că femeile nu rostesc asemenea glume, cu impact și origine vizuală, decât dacă sunt niște tute irecuperabile, expuse constant în vremurile tinereții, de formare, unor medii nocive terminologic și care, naive și neprevenitoare la recidivă fiind, n-au avut nici măcar ideea de a avea o minimă reacție de apărare (retragerea din context), cu atât mai puțin curajul reacției, pe principiul "dacă nu sunt de gașcă, nu mă vor mai căuta".

Să fie lipsa de subtilitate o  caracteristică specială a regnului masculin?! Râsul fornăit care acompaniază perorațiile și pauzele de așteptare a reacțiilor auditoriului, întâlnit la unele specimene, care marchează ritmul în care vorbitorul mascul proferează aceste aberații pentru a da în vileag năstrușnica asociere, țintește să le traducă mai inocentelor lor ascultăoare sensurile abjecte.
Fornăit care-ți evocă animalul preistoric, nevertebrat, complet și irevocabil neatrăgător, vădit needucat, acum brusc, brut, brutal și neasteptat ieșit la iveală, fără jenă sau remușcări, imagine a fluturelui care se retrage și topește la loc în cocon, făcând reversibilă evoluția, ieșit - ziceam - de sub camuflajul costumului și cămeșii impecabile,  ultimă fiță, care-l recomandau ca fiind de încredere, cu care proferatorul de inepții alimentaro-sarcastice-cu-tente-sexuale-sau-sexiste este îmbrăcat.

Aș desemna fenomenul în sine cu termenul "violul în comunicare", mai ales că el se săvârșește asupra unei victime complet surprinse și nepregătite pentru eveniment, chiar și la o primă conversație, de către un individ pe care nu-l cunoaște sau de către un individ pe care-l cunoaște prea puțin, din cercul de amici.
Ideea e să-l ignori pe agresor. Asta-l doare cel mai tare.

Mare e grădina/ livada ta, Doamne, și plină de legume sau fructe! Miră-te! dar nu te întreba... Pe scurte, asemenea glume sunt... de prost gust!

* * *

Acesta a fost un exercițiu de a vorbi în termeni elevați despre o chestiune minoră, meschină și vulgară.

Pentru că nu putem trata serios asemenea problemă. Dar nici nu putem ignora că autoarea acestui blog este sensibiloasă și inaptă să digere invazia acesta a vulgarului peste desertul preferat.

Să smulgem răul din rădăcini zic... 👇

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

Un blog neserios a fost la teatru

Unui blog neserios îi place comedia.

Așa că blogul neserios a răscolit site-urile teatrelor și s-a oprit la Teatrul de Comedie.

A găsit tentantă piesa "Hernie de disc" și a mers la risc pentru că nu a găsit nicio recenzie.

Între noi fie spus, sistemul de achiziționare electronică a biletelor la acest teatru este atât de bine pus la punct și prietenos, cu o confirmare rapidă a achiziționării (felicitări echipei tehnice), încât nimic nu e mai ușor decât să mergi la o piesă.

Așa că acest blog neserios o să facă o recenzie (căreia prea i-a simțit lipsa), pentru că până și un blog neserios face chestii serioase, câteodată.

Mai întâi, în spectacol nu au fost distribuite vedete. Un blog neserios nu a identificat niciuna. Poate e și un blog neștiutor, nu pretinde că e perfect de felul lui.

Piesa a beneficiat de suportul atipic și foarte reușit al decorului.

Un decor minimalist și mobil, constând dintr-un perete care glisa dinspre marginea din față a scenei spre capătul din spatele scenei, restrângând și deschizând ciclic perspectiva.

Dinspre spatele scenei peretele acesta semi-transparent își schimba culoarea, luminat cu ajutorul unor reflectoare, în funcție de tematica discuțiilor desfășurate pe scenă, accentuând ideea regizorului și mesajul piesei. Roșu pentru momente critice, alb pentru momente liniștite, schimbări bruște (alb, albastru, verde, galben) cu efecte de discotecă pentru momentele de conflict maxim între personaje. Ceea ce alții fac cu muzica, s-a întâmplat în piesa asta cu lumina și culorile, care au înlocuit coloana sonoră.

Construirea personajelor este surprinzătoare pe parcursul piesei.

Dacă la început, ca prima impresie în relațiile inter-umane, o fătucă ni se pare timidă și ezitantă, pe parcursul piesei, ca într-o derulare din viața reală, ea devine, cunoscând-o mai bine în diverse situații la locul de muncă, ba generoasă și interesată de binele celorlalți, ba isterică fără un motiv bun sau previzibil pentru ceilalți.

Dacă un tip bine, atent la ținută și stăpân pe el și cel mai înalt din grup (și actorii au fost aleși ideal pentru a prelua simbolic ceea ce reprezintă), la prima vedere, pare să fie interesat doar de a ieși mereu învingător în competiția cu ceilalți, spre final clachează sub presiunea propriilor viziuni fantasmagorice chiar într-o ședință importantă cu mai marii companiei, când vorbește în sine însuși cu frunzele și alte bazaconii, încheiându-și reprezentația ciufulit și dezorientat.

Ni se transmite să nu ne luăm după aparențele instalate după prima impresie.

Un personaj inedit, deși totalmente fizic absent, pentru că nu apare în fața publicului niciun moment, dar căruia ești nevoit să-i ghicești comportamentul și atitudinea față de subordonați, este șeful. Unul din personaje vizibile nouă iese din biroul lui încântat că a avut o discuție chiar foarte pozitivă, dar ceilalți remarcă - contrastant - că avea un cuțit înfipt în spate. Cu mare greutate victima își dă și ea seama de existența cuțitului înfipt, la ceva vreme, jenată, și abia după ce defilase prin fața tuturor așa, în necunoștință de cauză. Ca-n viața reală...

Sunt doar două exemple, pentru că nu și-a propus acest blog neserios să dezvăluie piesa, ci doar să o semnaleze ca interesantă, bine pusă-n scenă, bine jucată, bine potențată de decor.

Piesa nu e pentru oricine.

Corporatiștii din sală, puși în fața unei realități mult prea cunoscută lor, n-au apreciat-o. Au aplaudat leșinat, dar politicos, ca la ședințele de lucru, parcă integrați în spectacol fără să-și dea seama, dezamăgiți că, în loc să se destindă în acea seară de vineri, au fost puși în fața unui tablou animat al vieții lor cotidiene de la muncă.

Spectacolul este o provocare pentru public, însă, de a descoperi mesajele strecurare de autor, regizor, actori și realizatorul decorului. Să se confrunte cu propriile temeri, revolte, slăbiciuni.

O provocare pe care acest blog neserios a acceptat-o, însoțind retragerea actorilor cu aplauze sincere de încântare.

Vă doresc o vizionare neserios de curioasă!

 

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

De ce să-ti iei bishon (sau alt câine mic)

🐶 Pentru că nu mănâncă mult, dar are energie cât zece câini mai mari și, când aleargă spre tine să te primească atât de călduros acasă, tu venind rupt de la muncă/ plimbare/ cumpărături, te-ntrebi cum poate chestia aia mică să prindă așa o viteză. Și pentru că-i fâlfâie blana în cel mai comic mod cu putință.
🐶 Pentru că are temperamentul unui câine ciobănesc, mușcă și se luptă ca-n basme cu degetul tău mare de la mâna dreaptă, fix când vroiai să te scarpini elegant în cap cu ea sau să-ți așezi după ureche o șuviță care-ți gâdilă ochii, ori când vroiai să-ți împingi ochelarii mai în sus pe nas, dar nu-i pasă de victorie și tot el se predă, trântindu-se pe spate și cerșind să-l mângâi pe burtă.
🐶 Pentru că-și bagă capul cu totul în buzunarul tău de la puloverul de casă ca să-ți fure un șervețel. Chiar dacă știe că n-are voie. Ba chiar îți fură un alt șervețel din mână când te uiți în altă parte, o zbughește cu el doi pași mai încolo și apoi se oprește să se uite în urmă la tine, privind șmecherește. Și toate astea pentru că-i place să le rupă fâșii. Tocmai când era casa lună.
🐶 Pentru că e cât o pisică, dar generos, nu mofturos ca ea.
🐶 Pentru că-i stă bretonul în ochi ca la pițipoance, dar privirea lui e senină și inteligentă... nu ca...
🐶 Pentru că, imediat ce ai terminat să-l piepteni, e pufos și are chef de smotoceală și sare provocator "la bătaie" la mâna ta. Cică te atacă... 🐕
🐶 Pentru că, imediat după ce mănâncă, i se face așa un chef de joacă și aleargă de colo-colo ca bezmeticii.
🐶 Probabil că mai sunt milioane de motive pe care fiecare le poate afla... abia după ce-și ia un bishon (sau alt câine mic).

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

De ce să nu fii femeie singură!

De când am deschis blog, simt așa că s-a sesizat Zeul Blogărilor și-mi trimite peripeții de (ne)descris. Sătul și el, saracu', probabil, de paginile alea în care toate sunt frumoase și roz și se plimbă unicornii cu covrigi în coadă... copiii sunt tot timpul cuminți și mamele se joacă cu ei chestii interesante, și toți mănâncă bio, toți se îmbracă frumos și toți după ultima modă. 🤢

Mă roagă fi-mea să o iau de la școală cu tot cu o colego-prietenă, să stea împreună puțin la noi și să le duc pe amândouă, mai târziu, la baschet.

Zis și făcut. Și mă apuc să le pregătesc, la repezeală, paste cu dovlecei, piper, usturoi și parmezan.

(Nu, nu vă dau rețeta, că nu despre asta vorbim, și, oricum, nu-i a mea).

Femeia e multifuncțională, dar nici chiar așa.

Copila vecină s-a-ncuiat în baie și s-a blocat acolo.

În timp ce găteam, alergam și la baie să dau cu spray de deblocat mecanisme înțepenite (n-am încuiat niciodată ușa aia, nici nu știam că a rămas cheia-n broască), reveneam la aragaz, mă-ntorceam să gâdil cheia-n broască, poate o desțepenim. Mai vorbeam și cu domnul la telefon, să ajungă odată acasă, să scoată ușa aia din țâțâni sau copila pe geamul de la baie și s-o coboare pe-o scară metalică... un etaj.

Jumătate de oră de agitație. Cel puțin.

Ajunge domnul acasă. Senin se-ndreaptă spre ușa băii. Fără prea mare grabă. Întoarce cheia-n broască și deschide, ca un erou, ușa.

De-aia trebuie să nu fii femeie multifuncțională, singură și independentă. Ca să aibă cine să-ți confiște meritele într-o secundă. Secunda aia când spray-ul de desțepenit mecanisme blocate și-a făcut în sfârșit efectul...

P.S. Fetele au mâncat și au ajuns la baschet. Eu le-am dus. E pe merit.

 

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

Acesta nu este un blog despre bucătăreală.

#feta #bucatarie #gustare #savoare

Dar, astăzi, asta avem pe meniu.

Brânză feta servită ca la greci, după ce a fost scoasă din cuptorul încins, unde fusese abandonată pentru 5-7 minute împachetată în hârtie de copt, laolaltă cu fâșii de legume resemnate: felii de roșii, felii lungi de ceapă, busuioc mărunțit și felii de ardei gras și stropită cu fix trei stropi de ulei de măsline.

Fi-mea e la vârsta aia la care e cool sā-ți critici mama. Odată vorbea-n mașină cu o colegă, eu fiind de față și șoferul desemnat, că n-aș găti bine...

Altă dată mi-a servit ca scuză că nu mănâncă pentru că nu știu să gătesc.

Adevărul adevărat e că preferă gustările (cu cine o semăna... 😬💃).

Așa că m-am specializat. Regula pieței: cerere-ofertă. Orice-i mai bine decât să ne certăm ca la piață. Iar de forțat copilul să mănânce ceva sau altceva, nicicand n-am încercat. Firește, pentru că sunt o mamă... rea! Ha, ha!

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

Sunt cea mai bună bucătăreasă.

Sunt cea mai bună bucătăreasă.

Puteam să pun punct și să las asta aici și ar fi fost de ajuns.

Dar, nuuuu, voi vreți argumente!

Ei bine, știți cum câinii nu pot să mintă?! Știți!

Astăzi de dimineață mi-am găsit câinele cu botul afundat în cana cu cacao cu lapte pregătită cu dragoste pentru fi-mea, cană pe care ea a uitat-o, neatinsă!, pe măsuța de cafea.

Prilej de rememorări: a mâncat el, altă dată, un cozonac întreg.

Fusese pregătit de cea mai bună bucătăreasă, soacră-mea, care chiar e cea mai bună bucătăreasă, mai bună evident și incontestabil decât auto-proclamata de față.

A mâncat el, odată, friptură "prea bine" făcută de mine, de care cei ai casei refuzau să se atingă!

Singura condiție, esențială, e să-i lași animalului la înde-bot cele necesare spre testare și degustare.

Niciodată, dar niciodată, într-o casa în care e un câine, nu te vei simți neapreciată!

 

 

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

Gravidul

Eram odată, ca niciodată, într-o sală de judecată. Când judele la-ntrebat pe cel audiat ce ocupație are, el i-a răspuns: Casnic!

Așa ajungem la gravid.

Călătoream molcom într-un lift, legănată de suava muzică de... lift (o știți) când ne-am oprit la un etaj, în drumul nostru de sus în jos, pentru a prelua și alți turiști de prin clădirea cu pricina. Un el, o ea și-un juma-de-el-și-ea, copchilul din dotare.

Copchilul foarte mic. Dacă avea o lună.

Doamna, proaspătă mămică, mi s-a părut a arăta impecabil, parcă nefiresc de subțire pentru după sarcină.

Domnul, proaspăt tătic, deși tânăr, avea... burtă. O brută cu burtă. Bine, chiar brută nu era, dar sunt eu rea...

N-am putut să-mi împiedic gândul rebel-revoltat: da', bine, mă! Ți-ai lăsat burtă din simpatie (ca burțile femeilor cu sarcină falsă)? Ți-ai lăsat burtă în locul soției? Ți-ai lăsat o burtă, nah, sā fie?

Domnilor, nu vă lăsați burtă așa ușor. Ce n-ar da doamnele să se poată căra fătul altcumva și totuși unele reușesc să-și păstreze în timpul sarcinii și după naștere o ținută. Păi, voi, bărbații, fără grija asta permanentă, dieta recurentă, să nu faceți nici cel mai mic efort? Zău așa.

Zice vorba aceea pune-te cu burta pe carte, dar e doar figurativ. Nu ai nevoie efectiv de o burtă pentru așa ceva.

E ideal să stai cu burta la Soare, dar tot la figurat o zicem. Nu ai nevoie efectiv de o burtă pentru așa ceva.

E un avid în gravid și-i grav.

Știu că voi ziceți/ credeți că dimensiunea contează... așa că da, vă confirm când e vorba de burtă. Să fie cât mai mică 😉

În loc de încheiere, să privim din nou imaginea...

 

Să aveți o zi neserios de mișto!

C.

Pî.Sî. Uneori e cu cântec.